Noaptea cea mai lunga

Sari din pat inainte ca alarma telefonului sa inceapa sa il terorizeze. Nu reusise sa adoarma. Asta i se intampla aproape de fiecare data inainte de o iesire la pescuit, iar acum cu atat mai mult cu cat lucrurile nu erau la fel ca de obicei. Isi pusese in cap sa plece singur la peste, de data asta. Avea nevoie de putin timp petrecut doar cu el insusi, dupa cele petrecute in ultima vreme. Taraitul acela strident al telefonului...
...si vocea gatuita care-i anuntase nenorocirea se incapatanau sa-i rasune continuu in urechi. Trecusera deja mai mult de zece zile si inca nu reusea sa inteleaga, nu reusea sa accepte. Ai lui nu incetau sa-i spuna ca va trece, ca va fi bine... Ce sa treaca? Ce sa fie bine? Cum ar putea sa fie bine, cum sa inteleaga ca omul acela cu care copilarise, cu care impartise atatea, nu mai e? Cum? Sotia lui Dan il sunase si ii spusese printre sughituri de plans ca Dan fusese lovit cu 2 ore in urma de o masina condusa de un sofer beat crita, chiar in momentul in care iesea din bloc. O spusese de parca nici ei nu-i venea sa creada. Cum asa? Gata, totul se sfarseste atat de repede, atat de brusc?
Iesi tiptil in curte, si se opri o clipa, sa asculte. Nici o tresarire, totul era la fel de linistit, nimeni nu se trezise. Cu o zi inainte, cand ii spusese nevestei despre plecare, ea zambise si il incurajase sa se duca. Spera ca asta sa fie un semn de revenire, desi stia ca simpla revedere a apei i-ar fi adus aminte instantaneu de Dan. La urma urmei, insa, trebuia sa treaca si peste asta o data si o data.
Verifica din nou microbuzul si urca la volan. Totul era acolo, le pusese inca de cu seara, stia ca daca ar fi lasat asta pe dimineata, sigur ar fi uitat ceva. Porni masina si dadu putin drumul la caldura.Era deja trecut de jumatatea lui septembrie si noptile incepeau sa se aspreasca. Avea de mers putin peste doua ore. Avea un termos plin cu ness rece, nu mai avea chef de fiert cafea, asa ca-si turna in cana pe care o avea la bordul masinii. Trase lung din tigara si demara.

Iesise de pe sosea de cateva minute. Gasi usor intrarea pe rambleu, apoi pana sa fumeze o tigara traversase deja padurea si ajunsese la cativa metri de apa. Opri masina. Incepuse sa se lumineze. Cobori si inspira adanc. Iubea aerul asta umed cu aroma de iarba si pamant, care-i inducea mereu un sentiment de liniste, de “acasa”. Batranul fluviu il intampina invesmantat in rotocoale dense de abur si ceata matinala. Ramase cateva clipe cu ochii pironiti undeva pe apa. Scutura din cap si incepu sa descarce din masina. Umfla repede barca pneumatica, puse doua scanduri sub ea si o impinse in jos spre apa. Urca in ea cu motorul in brate. In mai putin de 5 minute fusese gata. Se gandi o clipa la Dan si la cum se moscaia el cand trebuiau incarcate sculele in barca. Ochii i se umezira in timp ce tragea de sfoara motorului.
Barca aluneca incet pe langa mal, vroia sa gaseasca un loc pe care il descoperise cu mai mult timp in urma, intre niste salcii cazute, deasupra unui gropan, pentru ca stia ca acolo e soare numai dimineata, cand soarele bate dinspre celalalt mal al Dunarii. Nu pescuise niciodata acolo, dar astazi nu prea il interesa pestele. Nu vroia decat sa lege barca, sa arunce lansetele si sa se intinda pe spate, lasandu-se in voia undelor. Gasi repede locul si indrepta barca spre el. Opri motorul si lega saula de cateva crengi subtiri, ale uneia dintre salciile pravalite in apa cu intreaga coroana, cu radacinile inca infipte in mal. Se aseza si incepu sa se ocupe de lansete. Le arunca, asa cum o facea de fiecare data. Una la somn, cu coropisnita, una la crap, cu porumb inmuiat pe fir de par si una la ce o fi, cu rama neagra. Avea si mamaliga, precum si o gramada de bile, alune tigrate si tot felul de minuni, pe care urma sa le foloseasca, daca il sacaia maruntisul la rama. Arma franele auxiliare si isi aprinse o tigara. Lua o gura de apa minerala si se lasa incet pe spate, punand capul pe rucsac. Inchise ochii si incepu sa identifice aromele care veneau din rucsac. Vanilie, capsuni, un pic de scortiosoara... Un baitrunner carai scurt. Stia ca asta se datoreaza balansului barcii, asa ca nu se ridica. Gandul ii zbura din nou la ultima iesire in Delta cu Dan. Vorbisera atunci sa mearga toti la Chilia in octombrie. “Hmm, oare ce parere au ceilalti, ar mai vrea sa mearga? Ar trebui sa mearga, ar fi poate un fel de comemorare, de omagiu... “ O alta mulineta incepu sa caraie, brusc, alert. Se ridica in capul oaselor, apuca lanseta si roti manivela mulinetei. Simti pestele in capatul celalalt al firului. Parea maricel, dar asa e la Dunare, toti pestii agatati par mai mari decat sunt in realitate. “Ar trebui ca la intrarea in lunca sa fie pus un anunt ca cel de pe oglinzile retrovizoare”. Gandul asta il mai inveseli. Intre timp, pestele iesise la suprafata si nu-i facu probleme la intrarea in minciog. Era un ciortan de aproape 3 kilograme. Cotrobai prin rucsac, scoase camera il fotografie si il aseza usurel in apa. Dupa o secunda de nedumerire, pestele se smuci si disparu in adancuri. “Asa, du-te si mai infuleca, ne mai vedem noi...” Se obisnuise sa nu retina crap sub 3 kilograme, sau peste 6kg. Le raspundea tuturor celor care radeau de el ca ala sub 3 e prea mic si nu merita omorat, iar cel mare e o uzina de icre si ar fi pacat sa sfarseasca in tigaie sau pe gratar.
Pana in pranz, mai prinse cativa somotei si o platica frumoasa. La somn, limitele lui erau de 2-5kg, asa ca norocosii fura redati Dunarii in cel mai scurt timp. Platica scapa si ea de perspectiva uleiului incins, la gandul ca venise sa mediteze, nu sa umple traista. Trecuse de 12, era cald si nu-i venea sa mute barca de la umbra. Fluviul curgea linistit, fara nici o incretitura, parea ca vantul uitase cu desavarsire sa mai sufle, peisajul surprins intr-o incremenire aproape perfecta dand senzatia ca insusi timpul se oprise. Arunca din nou lansetele, se lungi in barca si incepu sa numere cu ochii inchisi atacurile catorva avati care refuzasera somnul de dupa amiaza. Isi aduse aminte o partida de avat extraordinara, pe care o facusera la Baba Rada, cand tot Dan le daduse contorul peste cap, cu un popper facut de el. Ce mai rasesera de el seara la cort cand facea pe seful de trib. Ii venira apoi in minte scenele inmormantarii. Asistase incremenit, incapabil de reactie la toata procesiunea, la slujba aia stupida. Abia se abtinuse sa nu urle, in momentul in care sicriul fusese coborat in groapa. Se ridica din nou in capul oaselor. Plansul ii zgaltaia tot corpul. Nu putea sa se opreasca, nu vroia sa se mai opreasca. Aici putea sa planga, nu avea cine sa il vada, poate doar Dan...

…..........................................
Deschise ochii. Ii era frig si intepenise. Oare cat dormise? In jurul lui, intunericul luase totul in stapanire. Se uita la ceas. 1.24. Atat de mult zacuse adormit in barca? Cauta pipaind telefonul si verifica apelurile. 56 apeluri pierdute si nu le auzise, intotdeauna comuta telefonul pe functia silent cand era la pescuit. Toate erau de la nevasta-sa, doar ea stia unde e. O suna. “Omule, ai innebunit de-a binelea?” - se auzi in difuzor vocea speriata si tremuranda. “Nu, am adormit in barca, strang acum si vin acasa, stai linistita” - raspunse. Inchise telefonul dupa inca o serie de reprosuri amestecate cu oftaturi de usurare din partea nevesti-sii. Baga mana intr-unul din buzunarele rucsacului, gasi lanterna frontala, o scoase si o aprinse. Si-o aseza pe cap. Bau putina apa si isi aprinse o tigara. Pufaia incet, incercand sa isi programeze in minte urmatoarele miscari.O mulineta incepu sa caraie lent, la pas, apoi din ce in ce mai rapid. Aprinse din nou lanterna. Firul parasea tamburul mulinetei cu viteza. Ridica usor lanseta si roti manivela. Socul intepaturii urni barca, intinzand franghia care o tinea legata de salcie. Mana care tinea lanseta i se indrepta din cot fara ca el sa se poata opune. De data asta, era mare. Prea mare. Derula in minte ziua ce tocmai se incheiase si deodata, totul deveni foarte clar. Pusese la amiaza, inainte de a adormi, un manunchi de mate de curcan in carligul uneia dintre lansete si ii daduse drumul usurel langa barca. Isi aminti ca fusese putin surprins de adancimea la care se oprise plumbul. Acum, ii era foarte limpede ca rezidentul gropii daduse peste matele curcanului pe care soacra-sa il taiase cu o luna in urma la tara. Insistase atunci sa pastreze matele intr-o casoleta pe care o pusese la congelator. Alaltaieri, scosese cutia la soare si...
Pestele lua in continuare fir de pe mulineta, chiar daca intr-un ritm mai scazut, impus de frana de atac. Trebuia sa ia o decizie imediat, altfel risca sa ramana cu tamburul gol. Tot pestele fu cel care il scuti de procesul decizional. Crengutele anemice de care legase barca cedara, asa ca incepuse sa se indeparteze usor de mal. Se gandi sa taie firul. Nu ii era frica, stia ca poate renunta chiar si la lanseta, in caz de urgenta. Il obseda insa figura speriata a nevestei. Incepu sa mulineze. Stranse frana, bazandu-se pe faptul ca acum nu mai opunea rezistenta dintr-un punct fix. Avea senzatia ca mulineta e blocata, i se parea ca nu reuseste mai mult de 2-3 ture pe minut si parca trecuse o vesnicie. Curentul de aer mai rece ii intarea convingerea ca se afla deja in mijlocul fluviului. Luna nu il ajuta nici ea cine stie ce, statea ascunsa parsiv intr-un palc de nori, iar lumina ei slaba si difuza nu-i oferea posibilitatea sa se orienteze. Mana dreapta ii amortise complet iar manerul lansetei il impungea dureros in zona apendicelui. Mulina cateva ture si pentru prima data incerca sa pompeze lanseta in sus. Reusi, ceea ce il facu sa spere ca lupta e pe sfarsite. Se inselase. Iritat probabil de indrazneala lui, pestele isi mari viteza, hotarat parca sa termine o data cu toata povestea asta absolut deranjanta. Dar nici el nu vroia sa renunte. Nu mai vroia. Daca tot va trebui sa caute din greu locul de unde a plecat, ratacind prin noapte, macar sa stie si el de ce. Oricum, i se parea ca se departase cu cel putin 3 km, ceea ce reusea sa-i strecoare un fior de teama in suflet. Era singur, pe Dunare, in noapte si nu avea nici un reper. Animat de gandul asta, incepu sa pompeze si sa mulineze, cu forta sporita, incercand sa duca disputa in momentul decisiv. Simtea ca namila si-a cam ispravit resursele, simtea ca fiecare tura de manivela il mai ridica un pic, apropiind lupta de sfarsit. Nu stia cat timp trecuse, dar deodata realiza ca barca isi schimba directia, luand-o spre dreapta.. Mulina hotarat de cateva ori. Acum, barca vira lent spre stanga. “Aha, esti aproape, nu mai am mult de asteptat pana la intalnire” - isi zise in gand. Indrepta fruntea cu lanterna spre apa, incercand sa intrezareasca directia exacta a firului. Trase de lanseta si mai mulina cateva ture. Apa se involbura putin la cativa metri de barca. Indrepta lanterna in directia aia. Brusc, somnul incepu sa traga cu putere. Slabi un pic frana si ridica varful lansetei. Incepu din nou sa pompeze, dar mai incet de data asta, mulinand precaut, incercand sa anticipeze miscarile namilei. Mai trecura cateva zeci de secunde. Smuciturile devenisera moi, apatice. Trase lung de lanseta si apoi roti manivela rapid de cateva ori. Acum, il vedea, era aproape. Pestele se intorsese cu botul catre pupa si extenuat, serpuia langa barca, rotindu-se cu burta in sus. Pentru o clipa, se opri surprins. Era aproape cat barca de lung, sau asa i se parea, ramasese pur si simplu intepenit, nu reusea sa asimileze imaginea care se contura in fata lui. Isi reveni repede, cauta frenetic din nou prin rucsac. Avu noroc, gasise o manusa de neopren si era chiar stanga. Infipse mana in ea si incepu sa o traga cu dintii, in timp ce cu cealalta mana tinea lanseta cu varful in sus. Incepu sa mulineze usurel, incercand sa aduca somnul cu capul in dreptul lui. Reusi. Gura namilei se casca deasupra apei, dandu-i senzatia ca ar fi putut plonja in ea fara sa-i atinga marginile. Cu o miscare rapida, prinse strans in manusa buza de jos a pestelui. Acesta serpui o data si ii scutura mana din umar, de parca ar fi vrut sa i-o smulga. Dar nu mai avea putere. Intre timp, lasase lanseta si scotocea dupa cea de-a doua manusa. O trase tot cu dintii pe mana dreapta, tinand somnul cu gura afara. Il apuca si cu dreapta si incerca sa-l mai ridice putin. Nici vorba. Isi aduse picioarele sub el si le propti in flotorul barcii. Incepu sa traga lasandu-se pe spate si folosindu-se de greutatea intregului corp. Pestele epuizat ii facilita reusita. Dupa aproape doua minute de incordare, coada creaturii se pravali si ea in barca, dupa o arcuire ampla peste flotor. In momentul acela, barca se lovi de ceva, ceea ce il dezechilibra, rasturnandu-l intr-o rana, cu umarul pe rucsac. Se ridica speriat si privi imprejur. Raza lanternei ii dezvalui structura de fier a unui ponton. Isi aduse aminte ca vazuse, cu cateva luni in urma, un ponton pe malul celalalt. Recalcula mental si stabili ca era la aproximativ 8 km distanta de locul unde namila se bucurase la matele lui de curcan. Privi pestele. Nu era chiar cat barca, avea putin peste jumatatea ei, il socoti la vreo doi metri. Nu-i venea sa creada ca reusise sa traga in barca namila aia. Trase aer in piept cu pofta, parca uitase sa respire pana atunci. Nu avea timp de contemplare acum, trebuia sa ajunga cat mai repede acolo unde lasase masina. Porni motorul si se indrepta catre amonte, scotocind prin buzunar dupa telecomanda de la alarma masinii. Continua sa mearga cu viteza redusa, butonand ritmic telecomanda. Dupa un sfert de ora, zari prin frunzis, pe mal, un mic halou de lumina care clipocea cand activa sau dezactiva alarma. Se indrepta catre mal...


Statea asezat pe unul din flotoarele barcii, gandindu-se ca nu prea are solutii sa urce monstrul ala pana sus la masina. Ar fi putut sa-l omoare si sa-l transeze acolo, pe mal. Dar asta l-ar fi impiedicat sa starneasca admiratia celor de acasa, nu se face sa te intorci de la pescuit cu niste halci de carne. Se gandi ca ar fi bine sa-i faca niste poze, oricum, mai ales ca simpla vedere a namilei culcate in pneumatica lui de patru treizeci ii dadea fiori. Pregati camera. Orienta apoi spotul lanternei spre capul pestelui. Il privi atent. Deschidea gura intermitent, incet, incercand parca sa prinda ceva, sau sa spuna ceva. Se apropie de el. I se parea ca ochii aceia mici il priveau inspaimantati, rugatori. Somnul se mai arcui o data pe podeaua barcii, deschizand gura, parca intr-o ultima incercare de a vorbi, de a striga, de a implora. Se lupta pentru viata lui, chiar si aici, intr-un mediu absolut strain, simtea ca sfarsitul ii e aproape si nu accepta asta. Cu ultimele puteri, fiinta enorma din fata lui isi clama dreptul la viata. Oare cati ani sa fi avut? Cata vreme oare reusise sa se strecoare printre plasele si pripoanele braconierilor? Era fara indoiala o creatura inteligenta, daca reusise sa ajunga la dimensiunile astea. Se uita mai atent. Lucirea lanternei pe corpul ud al pestelui se intrerupea undeva spre coada. Vazu acolo o adancitura, ca o cicatrice oblica si lunga. Stia ce inseamna asta. Somnul din fata lui cunoscuse “binefacerile” plaselor in lunga lui existenta. Si totusi scapase, se incapatanase sa ramana viu, sa creasca, sa asigure perpetuarea speciei. Iar acum zacea epuizat, invins, aici, in barca lui. Rezistase atatia ani altora, pusi pe rele si cu siguranta mult mai pregatiti, pentru a capitula intr-o noapte de septembrie, aducand o bucurie unui pescar solitar, obidit si dezamagit de viata. Se simti recunoscator, doua lacrimi ii brazdara obrajii, in timp ce privea pierdut la monstrul muribund din barca. Brusc, se ridica in picioare. Intelesese. Totul ii aparea limpede in fata ochilor, ca un film la cinematograf. Distanta dintre viata si moarte era de doar o clipa, totul tinea de un detaliu nenorocit, pe care nu-l poti controla, nu-l poti programa. Si atunci, ce-ti ramane de facut? Nu putea scoate o vorba, buzele ii tremurau, dar simtea ca singura solutie e sa te bucuri, sa celebrezi fiecare secunda, sa o umpli, sa ii dai intensitate, viata e un cadou frumos, o minune, o clipa sublima in fata eternitatii. Dan facuse asta, atat cat traise, el nu putea oare? Privi din nou pestele imens care isi mai deschisese o data gura, cu ultimele puteri. Avea drept de viata si de moarte asupra lui, ceea ce il apasa teribil. Lua isporul din barca si il umplu cu apa de cateva ori, turnand-o lung pe spatele somnului. Sari peste flotor in barca, o dezlega, porni iarasi motorul si pleca intins catre locul in care pescuise toata ziua. Ajunse repede. Lega din nou barca, isi puse manusile si apuca iar pestele de buza de jos. Trase pana reusi sa-i ridice capul deasupra barcii. Il tinu cu mana stanga si incepu sa-i impinga coada cu piciorul. Namila se pravali in apa. Il tinea inca de buza de jos, dar cu mana in apa si cu lanterna pironita pe botul imens la pestelui. Nu dura mult. Simti o smucitura in mana si ii dadu drumul. De altfel, oricum nu ar mai fi avut forta sa-l tina si a doua oara. “Du-te prietene, sper sa umpli Dunarea cu somotei, nu o sa fiu tocmai eu cel care iti curma odiseea, nu ar fi drept. Prea multa moarte ne macina zilele, iar tu meriti cu prisosinta sa traiesti.” Isi aprinse o tigara si trase fumul adanc in piept. Se simtea bine. Pentru prima data in doua saptamani chinuitoare, se simtea eliberat, se simtea viu.
Drumul pana acasa il facu repede, insotit de muzica de la radioul masinii. Fredonase aproape toate melodiile difuzate. Nevasta-sa il astepta, catranita, in bucatarie. Vru sa-l ia la rost, sa-i spuna ca indiferent ce s-ar fi intamplat cu Dan, el avea o familie acasa, ca nu putea sa-si bata joc in halul asta. El i-o lua inainte insa. Intra in casa si fara sa-si lase jacheta de pescuit in cuier, navali in bucatarie, isi lua nevasta de mijloc si o saruta indelung. Nu mirosea a bautura. De altfel, ea stia ca nu ar fi avut astfel de probleme niciodata. Chipul lui radia de fericire, ochii ii scaparau. “Mi-e foame, tare foame” - zise. Ii puse la incalzit mancarea, nu vroia sa-i mai spuna nimic. Nu stia ce se intamplase, ce putuse sa-i schimbe atat de radical starea, dar ceva ii spunea ca e mai bine sa nu deschida vreo discutie acum. In plus, cosmarul prin care trecuse in ultimele doua saptamani parea ca se sfarsise. Intre timp, el intrase in camera fetei. O saruta in somn si se intoarse in bucatarie. “Ai prins ceva?” - il intreba. “Nuuu, niste fatze, le-am dat drumul” - se auzi raspunsul printre imbucaturi. Nu stia de ce, dar ceva suna ciudat in glasul lui. Dar oricum, nu mai conta acum.
…..........................................................
Era o zi calma, mult prea calma de august. Era cald, atat de cald incat razele de soare opintite in asfaltul soselei ofereau iluzia unor ochiuri de apa aflate in departare. Ii venise unuia ideea ca ar trebui sa-si ia familiile la un gratar in padurea de pe malul Dunarii, departe de canicula orasului in acea sambata, iar acum trei masini, printre care si a lui, se indreptau, cu catel si cu purcel, spre Dunare. El alesese locul, in apropierea celui in care pescuise cu aproape un an in urma, nu-i venise alta varianta in cap pe moment. In timp ce masina inainta hurducaindu-i pe rambleul dintre sosea si padure, se gandi ca se comporta ca un criminal care revine la locul faptei. Dar el nu omorase pe nimeni. Zambi imperceptibil. Ajunsera in padure. Opri masina si cobori. Se scuza in fata celorlalti, le spuse ca are o nevoie si se departa de ei, mergand printre copaci. Trecu de locul in care obisnuia sa lanseze barca la apa. Mai merse cateva minute. Locul in care ajunsese era destul de greu accesibil, un lastaris dens crescuse si impanzise tot malul, strajuit de cateva salcii batrane. Isi facu loc anevoios prin vegetatia deasa si ajunse tiptil pe malul apei. Se culca pe burta, in asa fel incat numai capul ii atarna deasupra apei. Privi in jos, Dunarea era ca o oglinda, vazu cativa obleti zburataciti de vreun avat infometat. Astepta putin. Privea incordat, incercand sa zareasca ceva, numai de el stiut, in strafunduri. Deodata, apa se involbura la cativa metri de mal, de locul in care statea si o coada imensa descrise un arc de cerc si plezni la urma apa, improscand cu stropi la o distanta considerabila. Inima ii tresari. "Carevasazica, esti aici!". Mai astepta putin, fixand cu privirea locul unde aparuse somnul. I se paru ca vede ceva, dar mai aproape, nu chiar acolo. Nu, nu i se paruse, vedea acum limpede cum capul namilei se indreapta incet, oblic, spre suprafata. Venea spre el. Botul acela enorm iesise putin din apa. Pentru o clipa, timpul se opri in loc. Se priveau. I se paru ca trecuse o vesnicie, atunci cand pestele se lasa sa alunece inapoi, disparand in adancul apei. Dupa cateva secunde, coada aceea magnifica mai plezni o data cu forta in luciul linistit al apei. Apoi... liniste. Se ridica incet. “Bravo prietene, esti aici, nu ti-au venit de hac, cat ma bucur sa te vad, m-ai recunoscut oare?” Se indrepta de spate si porni zambind spre ai lui. Mirosul fumului de lemn ars ii ajungea deja in nari. Auzi glasul fiica-sii. Zambi din nou. Era o zi frumoasa de august...